M-am mutat în casă nouă!

Poveștile continuă pe domeniul propriu, http://ciprian.talaba.eu/blog/.

Toamna vine cu 175 de km prin Dobrogea

Anul 2012 a însemnat și niște challenge-uri personale, în afara concursurilor la care am participat. Unul din ele era o tură mai lungă prin Dobrogea, care să depăsească 150km (făcusem deja în 2011 una de 130km și vroiam să trec la nivelul următor). Așadar împreună cu câțiva colegi de la muncă am pus la cale o tură de aproximativ 175km pe hârtie care cuprindea pe lângă o diferență bună de nivel și câteva obiective mai turistice, deși puțin cunoscute.

Cam așa a sunat anunțul făcut pe forumul Clubului de Ciclism Galați și unde am și publicat povestea inițial: „Sambata impreuna cu 3 colegi de la munca (o cursiera, 2 cross-uri si o montana) o sa incercam o tura pe traseul urmator: http://goo.gl/rUoj6Q

Asteptam pe oricine are la bord cel putin o tura de peste 100km anul acesta. Ritmul va fi incet, estimez o viteza de croaziera de 25km/h pe plat, (in conditii fara vant), vrem sa admiram si peisajul , si o medie la 20km/h.

Se va pleca cu bacul de ora 6, sunt in plan 3 opriri ce deviaza un pic de la drumul principal:
– cetatea de pe dealul Consul http://blog.noviodunum.ro/?p=406
– pranzul la popasul Caprioara (estimativ ora 12)
– vizita scurta la Izvorul Tamaduirii pentru un geocache”

ATENȚIE, URMEAZĂ UN POST LUUUNG!

Am ajuns la 6 fără 10 la bac doar cu apă în bidoane pentru că îmi uitasem cutia cu Isostar acasă și fără nici măcar un gel.  Cu alte cuvinte am mers pe apă chioară :). O altă decizie grea pe care am luat-o a fost legată de încălzitoarele de mâini: până la urmă le-am lăsat în mașină.

La bac mă aștepta deja Gabi și cât timp se strâng și ceilalți am timp să fac o tură scurtă cu a lui cursieră, care mă face să îmi pară rău că nu am și eu una.

Avem și o surpiză, apare și Florin cu al lui DHS Adventure deși nu se anunțase inițial. Alex ajunge ultimul și avem 2 minute să luăm bilete și să ne urcăm pe bac. Aici nu mi se pare foarte frig deși îmi era teamă că o să fie vânt, așa că mă felicit asupra deciziei de a renunța la încălzitoare.

Dupa ce coborâm de pe bac trec ușor în frunte și mențin un 24-25 km/h care întinde un pic grupul. Se simte frigul binișor așa că ne uităm cu speranță către soarele care încă nu răsărise, dar nu mai era mult.

Cristi trece în față, grupul este compact și încercăm să ne încălzim cum putem:

Când ajungem pe la mânăstirea Dinogeția soarele apare în sfârșit la orizont, însă norii sunt prin zonă și nu ne lasă să primim toată căldura de care avem nevoie. Noroc ca apar primele urcări (nerepertoriate, pentru cei care se uită la marile tururi pe Eurosport) și ne turăm ușor motoarele.

Gabi ne arată cetatea Dinogeția, în timp ce eu pozez doar indicatorul pentru că e încă întuneric și nu se vede nimic la distanta aia:

Intrăm în Garvăn și apucam să facem stânga spre Luncavița. Aici unii dintre noi sunt un pic surprinși, Gabi nu știa că drumul dintre Luncavița și Nifon este asfaltat și credea că o să o luăm prin Măcin. Data viitoare nu mă mai chinui să fac ruta pe BikeMap :).

După ce ieșim din Văcăreni avem parte de 2 urcări de încălzire și apoi de cea mai dificilă de până acum. Alex este în față cu Gabi, Cristi îi ține companie lui Florin în spate, eu mă ocup cu pozele și nu aud o mașină care trece foarte aproape…

Facem o pauză la cișmeaua din Luncavița, pe care nu știu de ce nu am pozat-o, are un text chiar fain pe o placă de marmură, ne refacem proviziile de apă care ar trebui să ne ajungă până în Horia unde vroiam să facem următoarea oprire (în mintea mea încercam să limitez pauzele la cât mai puține ca să ținem mușchii încălziți).

După ce ieșim din Luncavița grupul se împarte în două pe nesimțite, Gabi rămâne cu Florin în urmă, eu sunt cu Cristi și Alex. Trecem de Cetățuia, câțiva câini pornesc în urmărirea noastră ceea ce nu prea le place lui Alex si lui Cristi care accelerează la primul lătrat :).

Ne oprim la intersecția cu drumul spre Țuțuiatu să îi așteptăm pe Gabi și Florin, dar nu înainte de a vedea o căprioară care traverseaza drumul la câțiva metri în fața noastră. Din păcate nu sunt pe faza și nu apuc să fac poză.

Aici stăm 10 minute și începem să ne facem griji pentru cei din spate, dar nu avem deloc semnal la mobile. Aruncăm o întrebare la un tractorist care mergea spre Nifon și aflăm că sunt în spate și s-au oprit la o țigară. Ne mirăm un pic (o să aflăm mai târziu întreaga poveste) și decidem să pornim spre Nifon, nu avem timp prea mult dacă vrem să ajungem până la ora 4 (sau chiar 5) în Galați.

Urcarea spre Nifon mi se pare mult mai ușoară decât anul trecut, poate din cauza asfaltului, poate din cauza antrenamentelor :). Cristi e in față, Alex lângă mine și ajungem destul de repede în vârf de unde începe o coborâre ușoară pe care menținem fără probleme un 35 km/h. Și după ce trecem de Nifon continuăm într-un ritm mai alert deși asfaltul e foarte prost (deja speram că Gabi să nu mă înjure prea mult, la roțile lui de 23.

Ne oprim la lacul Horia, un lac de acumulare cunoscut printre pescarii din zonă. Facem o pauză de poze și de „deshidratare” :). Luăm legătura cu grupul din spate care ajunsese la Hamcearca, și decidem de comun acord să o luăm înainte iar ei vor face dreapta în Horia urmând să ne aștepte la popasul Căprioara.

Până aici lucrurile au mers bine, aveam o medie de 20,4 km/h, un pic peste cea preconizată (20). Imediat după intersecția din Horia, Alex reusșește să încurce lanțul prin schimbătorul de foi și ne pierdem câteva minute să îl aranjăm. Ieșim din sat și în depărtare se vede impresionantul deal Consul, la baza căruia speram să vedem ceva din castrul roman.

Facem relativ repede cei 9 km până la Izvoarele, Alex se mai oprește să încerce să regleze schimbătorul față care nu mai mergea la fel de bine, iar Cristi dă primele semne de slăbiciune pe cele 2 scurte urcări.

Castrul roman de pe dealul Consul e greu de găsit prin vreun document. Nici imaginile Google sau Bing nu prea ajută, așa că a fost nevoie să apelez la statul român, mai exact la serverul de imagini al ANCPI (disponibil doar pe Windows cu IE) care arăta destul de clar pe unde ar trebui să vedem câte ceva (se văd destul de clar urmele de fortificații în partea de sud-est a dealului).

Ocolim Izvoarele pe drumul pe care probabil îl cunosc Marius și Cristi de la Babadag :), dăm de urma unor bălți ce acopereau drumul, și vedem pe unde trebuie să urcăm pe deal. Urcarea e destul de scurtă dar abruptă, iar mai apoi se merge aproape pe curba de nivel pe urmele turmelor de oi. Se trece prin valea unui pârâu (secat când am trecut noi) și pe deal încep să se distingă ceva urme de fortificații.

Din păcate sunt destul de departe și devine clar că nu vom vedem nimic interesant chiar dacă ajungem pana acolo (părea ciclabil chiar și cu al meu cross), dar timpul ne presează. Coborâm înapoi la drum și îi dăm bătaie prin Iulia către Nicolae Bălcescu.

Deja se vede clar că al nostru Cristi nu mai are putere, a depășit deja cei 70 de km pe care îi făcuse maxim anul asta (nu a fost cea mai înțeleaptă decizie să vină la tură), dar Alex e surprinzător în față și nu dă nici un semn de slăbiciune ceea ce mă bucură.

Pentru toți cei 3 curajoși această porțiune de traseu era necunoscută, pe BikeMap părea să fie o urcare serioasă spre Ciucurova, dar drumul pare că urcă foarte încet ceea ce ne permite o viteză rezonabilă.

Avem și 2 scurte întâlniri cu ploaia deși soarele ne bătea binișor în ceafă, și după o curbă apare adevarata urcare, de care se pare că nu scăpăm. Alex ia avans, eu încerc să rămân cu Cristi, dar lui îi este greu să mențină chiar și un ritm de 12-13 km/h, așa că pierde teren pe ultimele sute de metri.

Urmează o coborâre lungă în Ciucurova unde ne regrupăm și ne umplem din nou bidoanele de apă. Aș vrea să caut un magazin să iau o glucoză, dar până să mă hotărăsc apare și Cristi așa că îi dam usor mai departe, încercând să mergem în trenă.

Trecem salivand pe lângă popasul de la Ciucurova, cu gândul la ce ne așteaptă la Căprioara și începem urcarea spre Atmagea, trecând pe lângă mânăstirea Cerbul.

„Plutonul” se rupe iar, eu în față, Alex și Cristi mai în urmă. Trecem de borna de 100 de km, iar eu o las mai ușor făcând niște poze la un mic lac de acumulare secat în întregime.

g”>

În Atmagea, după ce a vorbit cu Cristi că ne gasim la popas, Alex mă ajungeși ne oprim amândoi în vârful dealului, cu limba de un cot ca să facem câteva poze.

Aici avem o dezamăgire, văzând că mai urmează o urcare spre Horia, nu e doar o coborâre continuă cum îmi aminteam eu. Îi dăm repede la vale pe drumul sinuos dar liber, și începem urcarea spre Horia cu soarele bătând serios, și fără prea mult vânt. Când începe coborarea sunt sunat de Florin care vroia să știe de ce întârziem atât de mult (inițial estimasem maxim 12:30 ca oră de întâlnire la popas, și era deja 13:15). Din Horia știm că nu mai avem mult, dar ne oprim pe marginea drumului să îl așteptăm pe Cristi care ajunge cam după 10 minute.

Îl incurajam cum putem și îi dăm mai departe către popas, care era la 2 km. După o curbă avem parte de un mic spectacol, o dubă răsturnată pe marginea drumului, salvarea oprită destul de periculos, și un Tuareg care face pană chiar lângă noi trecând peste o piatră ascuțită ce era pe mijlocul drumului. Nu pot să uit fața soferului care a coborât nervos de la volan când i-am făcut semn să tragă pe dreapta:

– „Ce vrei dom’le?”
– „Aveți pană pe dreapta fața!” vine răspunsul de la mine, și văd cu coada ochiului cum iți pune mâinile în cap. Mă va depăși din nou abia în Măcin, deci a pierdut cel puțin 2 ore (dacă nu 3) cu pana.

Și ajugem la popas, probabil cel mai așteptat moment al zilei pentru toți. Aici Florin și Gabi erau la momentul siestei și la a doua bere :). Noi comandăm repede niște ciorbe, o ceafă cu cartofi pai și niște clătite la desert, iar eu nu iert un Pepsi rece.

Chiar la sfârșitul mesei (țin minte clar ca eram încă la prima clătită 🙂 ) mă apucă o groaznică contractura musculară la piciorul stâng. Am mai avut crampe, dar asta era mult peste orice pățisem până atunci. Mă ridicam în picioare și orice mișcare încercam mușchiul era ca o piatră. Am avut mare noroc cu un vecin de la masa de alături (pescar după vorbă) care avea la el un unguent gen Bengay, care m-a ajutat. Am reușit să îmi mișc piciorul și să termin clătitele :). Cât timp Cristi negocia cu șoferul de pe „mașina de asistență” și încerca să facă afaceri cu noi (implicit și cu mine care păream lovit de soartă) m-am așezat pe bancă și cred că am reușit să ațipesc câteva secunde. Oricum nu recunosc nimic legat de sforăituri :). Am plătit, și inainte de plecare am făcut o poză cu cei 5 curajoși 4 curajoși și Cristi :).

Știam că ne așteaptă încă 60 de km din ce in ce mai grei, dar nu mă așteptam să fiu nevoit să mă opresc chiar pe primul deal, imediat dupa plecarea de la popas. Practic aveam crampe serioase la ambele picioare, nu mai puteam să pedalez deloc, iar restul trupei avea deja un avans de vreo 100 de metri.

M-am oprit, am masat picioarele cum am putut și m-am urcat din nou în șa, foaia mică, pinionul mare și cu multă grija am ajuns în vârf. De aici am pedalat continuu, fiindu-mi frica să mă opresc, în plus eram sigur ca acidul lactic se acumulase în muschi și trebuia eliminat cumva, singura șansă fiind să pedalez fară să mă opresc.

Am trecut de Florin și m-am oprit în spatele lui Alex și a lui Gabi care mergeau cu un maxim 25 pe un drum ușor în coborâre. Am trecut in față încercând să impun un ritm mai rapid, însă încet încet am luat avans. Pe următoarea  urcare am luat-o iar foarte ușor încercând să nu mai repet aventura anterioară, și în același timp sperând să ne regrupăm.

Din păcate se pare ca și cei din spate erau destul de obosiți așa că îi dau inainte, fiind-mi frică să mă opresc și să-i aștept. Am mers bine până când a început urcarea în pasul Priopcea. Sincer să fiu îmi era teamă de această urcare chiar din momentul planificării turei, știind că e ultima a zilei, vine după aproape 140 de km și e luuungă. Din fericire am reușit un mers constant, chiar dacă încet, astfel încât Gabi a reușit să mă ajungă și chiar să mă întreacă pe ultima sută de metri a pavatelor. Da, avem și pavate, mă simțeam ca în Paris-Roubaix, din fericire nu era nici praf și nici noroi :).

În pasul Priopcea îl las pe Gabi să îi aștepte pe Alex și Florin, ne luăm rămas bun și plec pe cont propriu spre Măcin și Smârdan. Am avut un ritm bun până la intrare în Măcin unde am rămas fără apă. Din fericire Măcinul este de obicei loc de hidratare, așa că intru la un mic magazin de la care cumpăr apă de obicei (cumpăr apă minerală, un amănunt care vă rog să il rețineți) și îmi iau și o glucoză să îmi refac puterile și să mă țină în viață cât timp o să staționez pe bac.

Plec cât se poate de repede de la magazin, încă mestecând la câteva bucăți de glucoză și până să ajung la intersecția cu europeanul sunt depășit de mașina de asistență, iar Cristi mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Îi spun că totul e OK și îi dau mai departe.

Spre Smârdan am mers la limită, abia așteptam să ajung la bac și să văd Galațiul. Nu am scăzut sub 26 km/h, chiar dacă vântul bătea ușor din lateral. Ajung la bac și inițial sunt dirijat către unul aproape gol (doar 3 mașini) însă alături se vede unul plin care probabil așteapta ca cel de pe malul brăilean să se umple, astfel încât mă sui înapoi în șa și fac „transferul”.

Plătesc cei 1.5 lei (câtă diferența fată de prețul de la Galați, noroc de noul contract de parteneriat cu Navrom Bac Galați) iar pe bac încerc să nu stau locului prea mult ca să nu aibă mușchii timp să protesteze. Mă apropiam de malul brăilean când văd mașina lui Cristi ieșind de pe bacul mare, deci am ajuns în Brăila la 5 minute după el.

Pornesc pe ultimii 15 km și când mai aveam cam 100 de metri să dau în drumul de pe dig, aud un șuierat care părea că vine de undeva de la roata din față. Aici am înlemnit pur și simplu, pentru că plecasem la mine fără pompă bazându-mă pe ceilalți din grup și pe caucurile Schwalbe Land Cruiser care nu au lăsat nici un colț al babei să treaca deși au făcut câteva drumuri prin munții Măcin.

Opresc să văd ce se întâmplă și învârt ușor din roată să găsesc gaura și sper ca lichidul să îți facă treaba cât mai repede. Zgomotul însă rămâne același indiferent de poziția roții…. „Interesant!” îmi zic și deodată ochii îmi cad pe bidonul cu apă minerală. Pe care l-am închis și acum încerca să elimine presiunea acumulată 🙂 Pfiiiiuuu, am scăpat!

Pe dig am parte de ușor vânt din față însă când văd orașul în depărtare prin ceva forțe și merg binișor date fiind condițiile. Scot telefonul și fac și niste poze la oraș și combinatul de alături și îi dau bătăi. Pe ușoara urcare de pe pod mă simt sleit, însă îmi revin pe urcarea cea mare de la Real.

Ajung la garaj după 180 de km făcuți în 9 ore de pedalat și cu aproape 2 ore de pauză, cu 5 minute înainte de ora 18:00. Deci cu 1.5-2 ore mai târziu decât estimasem, și cu siguranță mult mai obosit decât îmi doream. Dacă ziua de pedalat luase sfârșit, nu același lucru se poate spune despre ziua de petrecut, așa că m-am grăbit spre casă și spre duș, apoi la petreceri 

În spatele meu povestea a stat cam așa: băieții au rămas și ei fără apă în Măcin însa au încercat să cumpere de la benzinărie, unde surprinzător nu aveau așa ceva (cred că e Lukoilul de la intrarea dinspre Greci). Așa că s-au oprit la o bere în oraș și acolo au făcut și plinul cu apă. Pe dig Alex a mers mai bine si a ajuns aproape de ora 7 în oraș, așteptându-i pe ceilalți la giratoriul de la intrare. Exact acolo unde Gabi a făcut singura pană din grup, pierzând timp să caute un taxi care să îl ducă acasă (nu mai avea chef să facă pana), și ajungând să cheme un prieten.

O tură lungă, mult mai solitantă decât credeam (având experiența celor 135 de km făcuți jumătate offroad, jumătate pe șosea spre Nămoloasa – Hanu Conachi) dar la sfârșitul căreia am fost foarte mulțumit de mine. Fizicul s-a descurcat, psihicul s-a descurcat, deci numai de bine!

Fără Asfalt 2013

Fără Asfalt a fost una din competițiile care mi-au făcut cu ochiul de prin 2011, dar eforturile mele de a face o stafetă de triatlon se opreau de obicei la partea cu înotul (cei 800-1000 de metri în apa mării cam speriau oamenii învățați cu piscina fără valuri). Norocul a venit în cele din urmă în 2013 când noul nostru coleg Cătălin s-a dovedit omul potrivit la locul potrivit (din toate punctele de vedere): un triatlonist la început, dar suficient pentru ca să mă ajute cu proba de înot la Fără Asfalt.

Ne-am înscris cu multă vreme înainte și am așteptat cu nerăbdare ziua de 31 mai pentru a pleca spre 2 Mai. Am trecut cu bacul destul de târziu față de planul inițial (e greu când nu ai o mașină la dispoziție), dar am ajuns la timp să ne cazăm și să ne ridicăm pachetele de înscriere. A urmat apoi ședința tehnică unde s-a anunțat temperatura apei (13 grade) ceea ce a făcut să se vadă îngrijorarea pe fețele multora aflați la primul triatlon. Apoi am fost nevoiți să dăm o fugă la Constanța pentru a lua o pereche de ochelari de înot deoarece Cătălin îi uitase pe ai lui acasă. Apoi a urmat un somn, la fel de puțin odihnitor pentru mine (oare trebuie să trag concluzia că emoțiile sunt de vină?), urmat de o trezire grea pe la 8 fără un sfert și un scurt mic dejun format dintr-un iaurt cu cereale și o banană. Am ajuns destul de târziu pe plajă, unde Cătălin ne aștepta un pic îngrijorat.

Înainte de start

A urmat un anunț că startul se amână în speranța că apa se va mai încălzi un pic, apoi anunțul că se poate renunța la proba de înot, dar se va pleca în proba de bicicletă abia după ce ultimul participant iese din apă. Din fericire pentru mine Cătălin a fost curajos și a luat startul și la înot, în ceea ce era al doilea lui triatlon (după Winter Tri Challenge), terminând în aproximativ 25 de minute.

Curajosul a terminat cu înotul

Plecarea în proba de bicicletă

De aici mi-am intrat în rol, plecând în proba pe care o consideram favorită, sperând să termin cei aproximativ 31 de km în 1h:30. Am mers bine, mai ales pe urcări, și considerând că vedeam traseul pentru prima dată (am pierdut un pic mai mult timp decât aș fi vrut pe partea tehnică din canion). Finalul m-a prins mergând cu peste 40km/h cu ușor vânt din spate spre zona de tranziție (e posibil să fi greșit trăgând așa de tare pe finalul probei), și terminând în 1h:26 timp efectiv, 1h:33 incluzând cele 2 traziții.

Undeva pe la jumătatea probei de bicicletă

Gata și cu bicicleta, în 1h:26

Pentru alergare nu am știut ce pantofi să aleg între cele 2 perechi de Salomon (SpeedCross 3 și XA Pro 3D Ultra 2) și Asisc-urile de șosea. Am ales bine cred (XA Pro 3D), dar ce păcat pentru că după aproximativ 2 km din cei 8 pe care îi aveam de alergat ficatul meu îmi dădea semne că trebuie să o iau mai ușor, adică să mai și merg.

Finalul e aproape

Nu mi-a plăcut pentru că speram să termin în aproximativ 50 de minute, dar cred că în mare parte se datorează finishului puternic de la bicicletă și faptului că alergam totuși pe un alt fel de teren (mă așteptam la mult nisip mai bătătorit, dar erau multe porțiuni de alge în care te afundai până la gleznă). Când am început mica buclă de la mijlocul traseului m-am intersectat cu Cătălin (el era pe prima tură, eu pe a doua), apoi m-am întâlnit și cu Diana Gal pe care o văzusem și pe bicicletă, și ea destul de obosită deși sunt convins că e o mai bună alergătoare decât mine.

Am terminat în cele din urmă în 59 de minute proba de alergare având un total de sub 3 ore (2h:58), și terminând cu aproximativ 8 minute înaintea lui Cătălin, ambele fiind țintele pe care mi le-am propus la start.

Cei 2 Sedentari

După finish am mâncat niște paste și apoi ne-am retras la un somn de refacere scurt, seara gasindu-ne din nou la masă și la festivitatea de premiere.

Duminică a urmat o plimbare prin Vamă și o porție de clătite, urmate de o ultimă vizită la Micul Golf asezonată cu o ciorbă de pește bună (iar eu nu sunt nici pe departe omul căruia să îi placă ciorba de pește) și un desert. Apoi lungul drum spre casă și o nouă săptămână stătea să înceapă. Dar tocmai ce făcusem primul pas spre a deveni triatlonist 🙂

Semimaratonul Petrom București – 19 mai 2013

Luna aprilie nu începuse bine deloc, după accident urmând 2 săptămâni de pauză limitată doar la plimbări pe faleză și o ieșire cu bicicleta, iar următorul eveniment din calendar se apropia cu pași repezi. La sfârșitul lui aprilie a venit un mic concediu în Thassos (vom vorbi și despre el mai pe larg, dar altă dată) unde am reînceput mișcarea mai serioasă (160km de bicicletă și un hiking pe Ipsario) dar fără nici un kilometru de alergare încă. Așadar în ultimile 2 săptămâni înainte de concurs am fost nevoit să concentrez 6 alergări, cea mai lungă fiind cu exact 7 zile înainte, de 16 km.

Concursul era într-o duminică și am plecat sâmbătă pe la ora 16 spre București, împreună cu Stefy și Carmen, Bogdan urmând să aterizeze pe la miezul nopții direct din Malaezia. Am făcut un popas pe lângă Piața Sudului și destul de târziu am ajuns la hotelul din Băneasa unde ne cazasem și cu un an în urmă la Prima Evadare. Am fost și am mâncat la Garlic Pub (mâncarea a fost bună ca și data trecută, prețurile la băuturi ca la capitală, iar servirea la fel de slabă ca și anul trecut, cu siguranță este nevoie de mai mult personal), și apoi am vrut să mai bem o bere la o mică berărie germană de lângă hotel. Am avut însă surpriza ca aceasta să închidă la ora 22! Oare ce bodegă închide așa devreme? Nu ne-a rămas decât să ne retragem la hotel și să sperăm la un somn bun.

Nu a fost să fie pentru mine, deși îmi place să cred că nu am emoții înainte de concursuri, uneori nu reușesc să mă odihnesc mai deloc. Din fericire se spune că nu ultima noapte contează ci cele dinaintea ei, așa că nu puteam decât să sper că totul va fi bine. Am plecat spre Piața Constituției (de fapt am parcat pe lângă Tribunal), iar acolo noi am plecat să ne luăm kit-ul de start iar fetele să cumpere ceva de mâncare. După vreo 10 minute am mâncat o banană și un pachet de biscuiți, și ne-am pregătit echipamentul (numărul, chip-ul, etc).

Mesajul este cât se poate de clar

Cu un sfert de oră înainte de start ne așezăm la coadă la toaletă, unde îl găsim și pe Cătălin, facem o poză și ne despărțim pentru că fiecare are altă zonă de start.

Înainte de start

Vedem cum se pornește cronometrul dar noi ne punem în mișcare abia după un minut, și trecem linia de start/finish după mai bine de 2 minute. Strategia mea e să plec ușurel și să văd cum mă simt, urmând să măresc ritmul după prima jumătate. În plus pentru că e foarte cald pentru perioada asta a anului mă opresc la fiecare punct de alimentare, chiar dacă pe moment simt că nu mi-e sete.

În afara primilor 4 km când am avut o durere ciudată în partea superioară a labei piciorului drept (nici acum nu știu ce s-a întâmplat, probabil m-am legat mai ciudat la șireturi), totul a mers după plan. Îmi propusesem un timp în jur de 2h:25, și am terminat în 2h:23 timp oficial, respectiv 2h:21 timp efectiv. Am fost dezamăgit de spectatorii de pe margine (de lipsa lor mai exact), dar am văzut și persoane deosebite cu o voință teribilă (doamna ce concura în scaun cu rotile normal, și pe care am depășit-o pe la km 10, era aplaudată și încurajată de toți cei care treceau pe lângă ea). În ultimii 5-6 km cred că am depășit peste 100 de concurenți și am încercat să îi încurajez pe fiecare, și se vedea îndărjirea din vocea și privirea lor. O bună parte din cursă mi-am ocupat timpul calculând distanța față de Bogdan care părea să se mărească de fiecare dată când era în raza mea vizuală, pentru că pe Cătălin l-am văzut o singură dată, în zona Stadionului Național.

Cătălin a terminat cu un timp foarte bun (1h:40), Bogdan s-a apropiat de baremul celor 2 ore pe care și le-a propus (2h:03 timp efectiv, excelent considerând că venea dintr-o altă climă și un fus orar foarte diferit), iar timpii mei deja îi știți de mai sus. După cursă am mers să mâncăm ceva prin Centrul vechi, dar deși trecuse ceva vreme de la finish mâncarea nu prea a intrat (nu că ar fi fost ceva extraordinar). Berea și limonada în schimb nu au pus nici o problemă, deși m-am hidratat foarte bine în timpul concursului.

Aproape de finish

Și poza de la final

A urmat un drum lung spre casă, condimentat doar de o pauză la KFC-ul din Brăila, iar aici aripioarele au fost cele mai delicioase pe care le-am mâncat vreodată 🙂

Halep este în top 10 WTA

După ce Ana Ivanovic a produs o mare surpriză duminică eliminând-o de la Australian Open pe Serena Williams, Simona Halep avea nevoie să treacă de Jelena Jankovic luni dimineață pentru a rămâne în lupta pentru Top 10.

Și a făcut acest lucru în mare stil câștigând ultimul set cu 6-0, în fața fostei numărul 1 mondial, ducând seria de victorii consecutive în fața acesteia la 3 (Bruxelles 2012 și Roma 2013, ambele pe zgură, și acum Australian Open 2014). Prin această victorie Simona s-a calificat pentru prima dată într-un sfert de finală la un turneu de mare șlem, fiind prima jucătoare din România care ajunge la acest nivel după sfertul de finală jucat de Sorana Cârstea la Roland Garros în 2009.

Așadar lupta continuă pentru Top 10, și să vedem cum stau cele 2 jucătoare în acest moment. Simona este pe locul 11 cu 3335 de puncte, iar Ivanovic este pe 14 cu 3010 puncte. În plus Simona are de apărat doar 5 puncte față de cele 280 ale Anei, ceea ce înseamnă în acest moment o diferență de 600 de puncte în favoarea Simonei.

La Australian Open se pot câștiga (conform http://www.wtatennis.com/all-about-rankings):
– 430 de puncte pentru calificarea în sferturi
– 780 de puncte pentru calificarea în semifinale
– 1300 de puncte pentru finală
– 2000 de puncte pentru câștigătoarea turneului

Deci pentru a o intra în top 10 Simona are nevoie ca unul din scenariile de mai jos să se îndeplinească:
– dacă pierde în sferturi, Ivanovici trebuie să nu ajungă în finală.
– dacă pierde în seminifinale, Ivanovici nu trebuie să câștige turneul.
– dacă cele 2 jucătoare se întâlnesc în finală Simona trebuie să câștige.

La prima vedere Ivanovic are un culoar mai accesibil (Bouchard în sferturi, Na Li sau Pennetta în semifinale, față de Cibulkova în sferturi și Azarenka sau Radwanska în semifinale), dar sper că Simona va ajunge cel puțin în semifinale și ne va ține treji la fel cum a făcut-o Irina Spârlea în 1997 la acea simifinală de US Open împotriva lui Venus Williams.

Hai Simona!

UPDATE: După rezultatele din sferturi Simona este oficial pe locul 10 WTA. Cibulkova în cazul în care va câștiga turneul se va apropia la 4 puncte, dar nu o poate depăși pe Simona.

Foto: Australian Open

Pregătirea pentru primul semimaraton, și un final nefericit.

După cum ziceam 2013 urma să fie anul alergării, planificând să alerg un semimaraton și un maraton pe șosea, precum și un semimaraton și maraton montan. Chiar la sfârșitul lui 2012 m-am înscris la Semimaratonul de la Brașov de pe 6 aprilie, în același timp începând și antrenamentele.

Totul a mers bine până pe 2 februarie când la o tură cu bicicleta pe zăpadă/gheața m-am simțit prea încrezător în Nobby Nic-urile mele și am căzut pe o bucată de gheață lovindu-mă destul de rău la genunchiul stâng. Când am ajuns acasă după aproape 2 ore genunchiul era umflat bine și a urmat o săptămână fără nici un antrenament. Apoi am forțat un pic revenirea lucru care m-a costat aproape toată luna februarie, când alergările se opreau de obicei pe la 5km.

În martie lucrurile și-au revenit astfel încât am reușit să recuperez destul de mult, incluzând și destule dealuri în antrenamente astfel încât să fiu pregătit pentru Brașov. A fost chiar și o alergare pe traseul de la GXC, o experiență foarte interesantă pe care trebuie să o mai repet, dar probabil ca noile capcane mă vor face să amân tura.

Astfel încât am făcut o rezervare împreună cu niște prieteni (Andrei și Cristina) la o pensiune în Brașov, iar cu alții (Bogdan și Carmen) urma să ne vedem acolo. Am plecat pe 5 aprilie pe la ora 16, cu mașina noastră pentru că era încă echipată cu cauciucurile de iarnă și în Brașov vremea se anunța destul de capricioasă. Am făcut un popas de masă la restaurantul de la Măgura unde am încercat o fasole sârbească delicioasă și am sunat la pensiune pentru a confirma faptul că suntem pe drum și vom ajunge destul de târziu.

Din păcate la ieșirea din orașul Nehoiu, după o curbă la dreapta, un domn de pe contrasens a considerat că viteza de peste 100km/h este numai bună pentru serpentinele umede pe de Siriu, a pierdut controlul volanului, a lovit parapetul de pe sensul meu de mers și s-a oprit în minunea roșie. Din fericire fetele purtau centura în spate așa că am ieșit cu toții teferi (la prima vedere) din eveniment. Am sunat la 112, a venit poliția, dar am refuzat salvarea nefiind ceva grav la prima vedere (privind la rece nu aș recomanda nimănui să facă asta pentru că în acele momente încă ești cu adrenalina la maxim și corpul nu își trimite semnalele care trebuie).

După ce mașinile au fost trase în afară drumului, am sunat la Casco să trimită o platformă, mi-am pansat un pic arsura de pe antebraț (de la airbag) și am mers la poliție să dăm declarații și să rezolvăm cu restul problemelor. Între timp același genunchi stâng lovit în februarie începe să se plângă și să se umfle ușor.

Cât timp am stat la poliție (să fi fost aproape o oră), am avut noroc că unul din verișorii Cristinei locuiește în Nehoiu așa că fetele și Andrei au putut sta la căldură în mașina, iar mai apoi fetele au plecat la ei acasă, în timp ce noi băieții am așteptat încă vreo jumătate de oră să vină platforma.

Am plecat apoi cu același verișor spre spitalul din Buzău pentru că și Andrei începea să aibă o durere în piept, probabil din cauza loviturii de la airbag. Ajunși la spital pe la ora 23, am petrecut vreo 3 ore în care am fost tratați surprinzător de bine (probabil cuvântul cheie a fost accident auto), și care au dus la concluzia că atât genunchiul meu cât și sternul lui Andrei sunt OK, doar contuzii, nici o fractură.

Între timp Iulian și Flory au plecat din Galați spre Buzău pentru a ne recupera pe toți, și în cele din urmă am ajuns acasă pe la 4:30 dimineața. Partea interesantă este că pe drum a început să mă doară și pe mine o coastă, acesta fiind încă unul din motivele pentru care recomand chemarea salvării chiar dacă la prima vedere totul e OK. S-a dovedit a fi o contuzie la intercostali, dar 2 săptămâni nu am putut să alerg (genunchiul ar fi fost relativ OK după o săptămână), fiecare pas fiind întâmpinat cu durere.

Mașina a fost declarată daună totală (devizul fiind undeva pe la 9000 de euro), ceea ce a dus la ceva mai multă mișcare vara, dar și puține evadări din Galați. Ca să nu mai spunem de pierderea financiară :(, dar măcar urma să avem o mașină nouă. Goodbye „Lady in Red”!

Ca să termin cu o notă pozitivă, prietenii care ne așteptau în Brașov au avut un weekend frumos, Bogdan terminând primul său semi montan chiar de ziua lui in 2h:47:24. Felicitări!

Tortul comandat de suportera mea #1

Simona Halep poate intra în Top 10 WTA după Australian Open

Văzând faptul ca Simona face un turneu bun la Australian Open calificându-se fără probleme în optimi am zis să fac un mic calcul și să văd dacă poate urca în clasament. Locul 10 este în acest moment ocupat de Caroline Wozniacki cu 3520, Simona fiind pe 11 cu 3335 de puncte.

În același timp Wozniacki are de apărat un tur 4 de anul trecut (280 de puncte) pe când Simona a ieșit în primul tur cu numai 5 puncte, ceea ce duce la o diferență imediată de 275 de puncte în favoarea Simonei, suficient pentru a intra în top 10.

În turul următor Simona are un meci dificil cu Jankovic, dar și Wozniacki (dacă se califică, în acest moment joacă cu Garbine Muguruza din Spania, 1-1 la seturi) are un meci chiar mai dificil cu Agnieszka Radwanska, cap de serie 5.

Deci cât timp Simona nu iese din competiție înainte lui Wozniacki, iar nici una din jucătoarele aflate în clasament sub ea nu face o mare supriză (toate au nevoie de a câștiga Australian Open, deci șansele sunt mici) Simona va fi cel puțin pe locul 10 mondial pe 27 ianuarie.

UPDATE: pentru că Wozniacki a pierdut la Muguruza șansele Simonei de a intra in Top10 sunt foarte mari. În acest moment singurele care o pot depăși sunt:
– Ana Ivanovici, are nevoie cel puțin de semifinală dacă Halep pierde în optimi, dar joacă următorul meci cu Serena
– Sloane Stephens, Eugenie Bouchard, Ekaterina Makarova,  Flavia Pennetta și Dominica Cibulkova  trebuie să câștige finala și Halep să piardă în optimi

Hai Simona!

Foto: Wikipedia sub licență CC BY-SA 2.0

Pe scurt despre 2012, și ce planuri am avut pe 2013

Dacă tot am reînceput să scriu datorită lui Juga să încercăm să ajungem la zi cu poveștile. 2012 a fost un an încărcat și mi-ar lua prea mult să ia fiecare eveniment la rând așa că facem o restrospectivă rapidă.

Au fost 8 concursuri, majoritatea de MTB dar și primul concurs de alergare (hiking rapid pentru noi) pe munte. Să le luăm pe rând:

– GXC 2012, o ediție cu soare și un traseu nou foarte fain marca Maus.

– Prima Evadare uscată cu o clasare bună deși am avut mici probleme în partea a doua a cursei după o căzătură.

– un Velo Compass cu multă ploaie și adrenalină, dar și primul concurs câștigat.

– Skoda Velo Challenge, cu o echipă doar un pic schimbată am reușit clasarea pe locul 2 la IT, reducând distanța față de locul I (aceiași câștigători din 2011) cu 5 minute

– Marvin 2012 cu ale lui temperaturi inumane, unde am terminat în prima treime.

– Zimbrăria Neagră, unde am reușit să mă rătăcesc prima dată pierzând peste 5 minute și clasându-mă un pic mai slab decât mă așteptam

– Babadag XC unde m-am prezentat cu un MTB adecvat, terminând cu 45 de minute mai rapid decât cu un an în urmă

– 2×2, defapt doar X2 pentru echipa „The Blues” (Albaștrii), prima cursă pe munte în echipă. Un concurs cu satisfacții urmate de dureri de genunchi și apoi iar satisfacția de a ajunge la finish în timpul propus.

Tot în 2012 (prin mai-iunie) îmi intrase în cap ideea unui maraton, și începusem timid antrenamantele. Însă cursele de MTB care necesitau ceva antrenamente și concediul m-au cam îndepărtat de obiectiv, ceea ce m-a făcut să declar că 2013 va sta sub semnul alergării. Și cum poveștile din 2013 nu sunt așa de multe veți avea timp să judecați dacă chiar așa a și fost :).

-Va urma-

Babadag XC 2011

După primul concurs care s-a terminat surprinzător de bine am prins gustul întrecerilor așa că atunci când am auzit de un concurs la Babadag nu am stat pe gânduri. În general Galațiul nu este foarte bine poziționat dacă vrei concursuri de MTB, pentru cele mai multe dintre ele trebuie să faci cel puțin 4 ore cu mașina ceea ce duce la costuri suplimentare (cel puțin o noapte de cazare și mâncarea aferentă). Așadar un concurs la mai puțin de 2 ore de mers cu mașina nu trebuia ratat.

Am mers cu același cross care mi-a servit tot anul 2010 și 2011 pentru că era singura bicicletă de care dispuneam. Am avut mici emoții la început pentru că pe site era menționat faptul că sunt acceptate doar bicicletele cu roți de 26”, iar a mea are roți de 28” (deși diametrul efectiv al roții dacă luăm în considerare cauciucul nu e foarte mare). Din fericire am primit confirmarea că nu or fi problemele cu cross-urile dar se recomandau gume de minim 35mm lațime (aici totul era OK) pentru că sunt unele coborâri destul de serioase pe bolovani.

Startul urma să fie la ora 11, noi am ajuns aproximativ la 9:30. Am avut timp să ne luăm pachetele de înscriere, să ne schimbăm, să pregătim bicicletele, să facem un set de poze cu gașca din Galați (sau o bună parte din ea) și chiar o mică încălzire pe prima urcare de pe traseu. Încălzirea mi-a prins foarte bine, am reușit să îmi fac o idee despre ce urma să ne aștepte pe traseu, mai ales că era prima încercare cu SPD-uri într-o competiție.

Vine ora startului: un pic peste 100 de concurenți, elitele în față. Plec printre ultimii considerând că pentru primul concurs care conține ceva urcări și mai ales coborâri, eu fiind și pe un cross, nu ar trebui să am prea multe speranțe. Pe prima urcare depășesc cam 30 de concurenți care s-au lăsat învinși de pantă, iar pe a doua încă vreo 10, ajungând cam pe la jumătatea plutonului. M-am încăpățânat să urc tot ce pot în șa, mai ales că aici aveam poate un mic avantaj față de un MTB clasic, având roțile mai mari. Din păcate majoritatea urcărilor erau bolovănoase (și aveam ceva probleme de echilibru cu roțile mele subțiri) sau prăfoase (iar aici pierdeam aderența ceva mai ușor decât un MTB cu roți mai late). Iar ultima urcare era cea care punea capăt, fiind singura la care nu am făcut nici o încercare să o urc din șa. (Binențeles că după concurs mi s-a părut că ar fi mers o încercare, dar după război…). Au fost și 2 coborâri mai serioase pentru mine, cea la care erai avertizat de arbitri să fii atent am făcut-o cu frâna la maxim și piciorul scos din pedală (iar la turul 2 chiar pe jos, și cred că a mers mai repede așa), iar cea în trepte nu am reușit să o fac decât pe diagonală, căutând să îndulcesc panta pe cât posibil. Am căzut o singură dată, prostește, la viteză mică din cauza SPD-urilor. Era și cazul să mi se întâmple și mie, aveam 2 săptămâni de când mergeam cu ele și încă nu o pățisem.

Am terminat pe locul 18 la categoria mea de vârsta, eupizat, după 3 ore, dar în același timp mulțumit că m-am descurcat cu  o bicicletă care acum îmi dau seama că nu e chiar potrivită pentru așa ceva. Aici am luat decizia că trebuie să fac o investiție 🙂

Concursul s-a încheiat cu niște mici și o bere (fără alcool pentru mine, că eram șoferul de serviciu), și o festivitate de premiere unde câțiva colegi de la Clubul de Ciclism Galați au urcat pe podium.

Un concurs frumos, la prima ediție, și care, deși au existat și lucruri care puteau fi mai bune, ne-a convins să revenim în 2012!

Vulcanii noroioși de la Berca

Am trecut pe la Vulcanii Noroioși de la Berca de două ori: în 2008 și mai apoi în 2010. Este posibil ca starea drumului de acces să se fi modificat între timp așa că am să ă rog să cautați și alte surse mai actuale. În 2008 asfaltul era foarte bun spre Pâclele Mici (spre cele Mari erau dale de beton într-o stare nu tocmai bună, dar se putea merge fără probleme). În 2010 apăruseră mici alunecări de teren pe ultimii kilometri care necesită atenție, și în plus se lucra la un pod în Joseni, circulația fiind deviată pe ulițele din sat, pe bază de semafoare.

Accesul se face pornind din DN10 Buzău – Întorsura Buzăului, de unde se face dreapta la câteva sute de metri de la intrarea in Sătuc (dacă vin dinspre Buzău). Există indicatoare destule pe drum care te vor duce la Pâclele Mici și la Pensiunea Vulcanii Noroioși. Dacă vrei să vezi Pâclele Mari (și recomand cu căldură acest lucru, noi am fost mult mai impresionați decât la Pâclele Mici) trebuie să fii foarte atent la un indicator destul de vechi chiar în mijlocul unei curbe strânse la stânga (aproape la 180 de grade). Se poate observa această intersecție pe harta OpenStreetMap.

Intrarea la Pâclele Mici

Chiar lângă pensiune este amenajată o parcare destul de încăpătoare ceea ce mă duce la gândul că zona este vizitată destul de mult, chiar și cu autocare (de fapt în 2008 am văzut un astfel de grup). La Pâclele Mici vei plăti o taxă de intrare de aproximativ 4 lei (în 2010) de persoană și apoi vei pătrunde în aria protejată. Vulcanii sunt mici dar formează mici movile datorită activității destul de intense, iar în jurul vulcanilor s-au format  canioane care formeaza un peisaj selenar. Din acest caz singura problemă este lipsa umbrei mai ales în timpul verii, deci vă recomand să vizitați zona în primăvară sau toamnă când temperaturile nu sunt așa de mari. Terasa pensiunii este o salvare pentru lunile călduroase, vă puteți răcori cu o bere (dacă nu sunteți șoferi).

Pâclele Mici

Canioane, peisaj selenar

De aici am plecat să căutam Pâclele Mari, dar am greșit drumul și ne-am aventurat de fapt pe un drum ce (am descoperit acasă, după câteva zile) ducea la Pâclele de la Beciu. Acestea sunt cele mai spectaculoase, dar nu știam nimic de ele în acel moment, și cum drumul era din ce in ce mai prost am ales să dăm niște telefoane (cu greu, semnalul la Orange și Vodafone era aproape inexistent în zona în care ajunsesem) și am ajuns în cele din urmă la baza dealului pe care se află Pâclele Mari. Deși nu este imposibil să urci cu mașina mai sus, recomand să urcați la picior pentru a vă bucura cu adevărat de liniștea acestui loc (comparând cu aglomerația de la Pâclele Mici).

Mașina lăsată la baza dealului

Pâclele Mici văzute de la Pâclele Mari

Sus am descoperit câțiva vulcani impresionanți ca dimensiune, cred că în unele cazuri ”craterul” depăsea lejer 10 metri în diametru. Am încercat să testăm și adâncimea unuia mai mic (cam la 3 metri diametru) dar fără succes, bățul folosit și lungimea brațului fiind insuficiente pentru a ajunge la fund. Deasemeni merită o privire spre nord unde veți revedea vizitatorii de la Pâclele Mici pe un mic deal.

Cel mai mare vulcan din zona, aproximativ 10 metri diametru

Vulcan ”erupând”

Mic vulcan ”secat”

Vă recomand cu plăcere să vizitați zona și în special Pâclele Mari. Iar dacă aveți o mașină mai rezistentă mergeți până la Beciu și spuneți-mi în comentarii cum arată vulcanii de acolo.